"Simplicity is the ultimate sophistication"

Singurele lucruri care se gătesc propriu zis în pastele cu ton sunt, well, pastele, care se fierb, şi ceapa care se înmoaie puţin un ulei, pe foc. Restul ingredientelor se amestecă între ele şi se lasă pe foc numai cât să îşi elibereze aromele. E un fel de mâncare care se face cât ai zice peşte, de unde probabil şi tentaţia de a neglija maniera în care se gătesc: am mâncat paste cu ton ori prea plicitsitoare (ceapă, ton, bulion şi gata) ori împodobite excesiv şi nepotrivit mai ceva ca Magheru de Crăciun. Ce mai, a fost nevoie să-mi inventez propriile paste cu ton, nu radical diferite de reţetele clasice dar cu un pic de ceva în plus. 

jumatate de cutie de paste (250 de grame) - sunt foarte potrivite pennele sau, în cazul de faţă, pipele rigate for which I have a thing 

o conservă de ton bucăţi în suc propriu 
o ceapă mică 
câteva roşii uscate
o linguriţă de capere 
o linguriţă de pastă de roşii 
câteva roşii cherry 
măsline, după gust 
lămâie 
busuioc 
mărar 
sare, piper după gust 

Tonul se scurge şi se lasă 5-10 minute în zeama a jumătate de lămâie. Tăiată mărunt, ceapa se căleşte în puţin ulei încălzit, odată cu roşii uscate tăiate fâşii. Se adaugă tonul, pasta de roşii, caperele, şi se amestecă. După cinci minute se adaugă şi mărarul, busuiocul, roşiile şi piperul, se mai lasă două-trei minute pe foc mic - cât să se încălzească şi roşiile. 

Una dintre diferenţele dintre bucătăria franceză şi cea italiană este că italienii văd lucrurile mai simplu şi nu merg prea departe în combinaţiile dintre ingrediente. Peşte şi brânză e ceva ce nu se găseşte decât rar în gastronomia lor, iar una dintre excepţii e parmezanul adăugat la pastele cu ton. Aici am preferat să păstrez lucrurile simple dar knock yourselves out dacă vă place, funcţionează foarte bine puţin parmezan ras aruncat peste sosul fierbinte, direct în farfurie.