Tort de ciocolată

Love at first sight 'twas, și abia am așteptat să apară ocazia de a mă ocupa de dânsul. Arăta ca un tort pe care l-aș fi mâncat până și eu, anti-fan al acestui soi de desert. L-am găsit - și mulțumesc frumos - pe Cookie Jar, o bunătate de loc în care te lingi pe degetele cu care te plimbi de la o pagină la alta. 

Povestea începe cu intenția de a face un tort perfect, de unde vreo 3 pagini de combinații posibile pentru blat, cremă, glazură, umpluturi și așa mai departe. Apoi mi-am zis că poate e mai bine să fac experimentele de ziua mea, când îmi permit să nu-mi iasă o prajitură, și nu de ziua altora. Am renunțat astfel la caiet, tavă și câteva ingrediente pe care mi le pusesem la îndemână și am urmat rețeta Ancăi. 

Printre altele, mi-a plăcut că blatul nu era doar un pandișpan ci o prajitură în sine. E aromat cu nuci, vanilie, cafea, scorțișoară și banane.

...și cam așa arată la sfârșit, înainte de cuptor, când miroase într-un fel în care îți vin idei despre cum ai putea să-l mănânci exact așa, ce mai atata cuptor.

The worst temptation was yet to come: după ce am copt blatul - old school, într-o cratita, temându-mă de ceea ce s-a și întâmplat - din cuptor a ieșit o turtă înaaaltă și frumoasă, aurie și cu un miros de-ți înmuia genunchii.

Cel mai grav a fost când l-am secționat și am văzut și ce e înăuntru. Mi-am plimbat nasul deasupra lui de câteva ori bune până să reușesc să mă apuc de montaj. Precizez că am încercat să-mi iau gândul de la el cât m-am ocupat de cremă însa n-a fost chip, nici măcar cu ciocolata care mirosea bine rău după ce fusese mărunțită, chiar înainte să se înece în smântâna fierbinte.

Mai departe l-am însiropat cu zeama din compotul de vișine fără să-i mai adaug zahăr, blatul fiind deja cât trebuia de dulce. Ca să nu rămână pe uscat am pus și fructele,  peste fiecare rând de cremă. Se făcuse seară, adio lumină naturală, dar cred ca ciocolata arată bine și pe întuneric..

Nu m-am îndurat să tai coaja capacului - nu era tare dar ar fi fost mai usoară însiroparea ultimul blat. L-am aranjat să stea mai "strâns", l-am imbrăcat în cremă, l-am ornat cu trufe și cu câțiva fulgi de migdale și l-am dus. Și jur că secțiunea a arătat ca originalul - plus vișine -însă așa-i în deplasare, condiții foto precare, lumânări, la mulți ani, șampania curge și lingurițele zboară pe langa obiectiv. Dar mă gândesc (de ce îmi vine ideea asta abia acum?) ca data viitoare să aduc înapoi acasă o mostră. Pentru studiu.

Chicken green curry

Câtă frunză, câtă iarbă, atâtea rețete de chicken green curry. Treaba pare cât se poate de simplă - pui, fasole verde, lapte de cocos și pastă de curry verde, dacă ne-am lua din anumite surse tipărite. Datorăm însă ultimului ingredient din listă o variațiune largă de rețete așa că iată una dintre ele mai jos. Ceea ce apare pe lângă cele 4 ingrediente se datorează tot ultimului, pe care nu-l găsesc în totalitate satisfăcător și pe care am simțit nevoia să-l completez. În acest sens, rețeta din cartea doamnei Dhillon mi s-a părut a fi mai aproape de ce-mi doream astfel încât am adoptat-o precum și adaptat-o, astfel: 

  
1 piept de pui mai mic, tăiat cubulețe 
o cutie de lapte de cocos (cam 300 ml) plus vreo două linguri de cremă de cocos 
un castron de păstăi verzi 
3 lingurițe de pastă de curry verde 
3 frunze de kaffir lime sau o linguriță de coajă de lime (aici eu am înlocuit "sau" cu "și") 
1 lingură de sos de pește 
2 lingurițe de zahăr de palmier (se poate pune brun, în lipsă) 

Pasta de curry se tăvălește într-o tigaie cu o lingură de ulei și se călește un pic pentru a-și eibera aroma. Se adaugă sucul de cocos și se lasă la fiert până când apar ochiuri de grăsime deasupra (dacă nu faceți asta cică nu e green curry sauce. punct.) Se adaugă puiul, frunzele de lime și coaja rasă și se lasă, amestecându-se din când în când, până puiul e pătruns. 

Se adaugă crema de cocos (eu am una solidă, țeapănă, numai cremă nu e dar e în schimb the real coconut thing), sosul de pește, zahărul și se lasă până începe să fiarbă iar. Se aruncă fasolea, se mai amestecă un pic până e gata (sau mai mult, dacă luați ca mine fasole care trebuie fiartă mai zdravăn) și cam atât. Se mai potrivește cu sos de pește și cu felii de ardei iute, dacă vreți să faceți o treabă. Mie mi s-a părut că merge și niște ceapă verde, și nu m-am dat în lături. Și mai departe, dacă prindeți gustul thai, vizitați-o pe SheSimmers, cavaler Jedi când vine vorba de acest subiect și care uh, tocmai a făcut o versiune de tom yum. yum. yum. 

Late lately

Așaa.
Acum că m-am mai obișnuit cu lipsa căldurii-,luminii-bicicletei-frunzelor verzi-bascheților de pânză, m-am întors să contrazic orice teorie cum că aș fi ars gazul (am făcut și asta, chiar intensiv în ultimele două săptămâni, și nu pentru copt..).
Păi: cât a mai fost soare și cald am târâit un coș pe roți, plin ochi cu cele necesare murăturilor, inclusiv borcane, boabe, crengi, și m-am pus la treabă.

Nimic deosebit, doar niște murături clasice - ardei umpluți cu varză și morcov și un mix de gogonele, castraveți, varză, conopidă, rondele de morcov. Simplu tare: la un litru de apă, una-două foi de dafin, boabe de piper și o lingură de sare. Saramura se toarnă călduță-fierbinte în borcanele deja amenajate cu legume și condimente după gust - boabe de muștar, crenguțe de cimbru, căței de usturoi etc. și obligatoriu fâșii de hrean, care funcționează ca un fel de botox pentru murături. Căpăcite cu frunze de țelină, de vișin și bețișoare de mărar uscat, arată am așa:

Apoi, în Deltă am mâncat tot felul de lucruri pe care mi-am propus să le reproduc și acasă. Unul dintre ele a fost storceagul de somn. O ciorbă deloc complicată, cu multe legume, dreasă cu smântână și colorată cu verdețuri. Zice-se că s-ar face, de felul ei, doar din ce-i sturion însă gazdele din Sfântu nu țin așa de tare la aspectul ăsta - și ce bine de noi. Acasă, am încercat să-l reproduc la fel cum l-am primit: cu somn. A fost bun tare, cu mențiunea evidentă că somnul de Obor, respectiv de crescătorie, nu-i la fel ca cel prins la el acasă. Chiar și așa, succesul a fost atât de mare și mai ales de rapid încă nu a putut fi măsurat decât într-o singură imagine: the before.

După care a venit iarna. Și când e frig nu vrei să te îngrași dar uite că vrei. Și ce-i mai bun de pus lângă porc decât niște cartofi fierți cu mult unt, sare, piper? (raspuns: niște cartofi prăjiți, bineînțeles)

Cum fără desert nu se poate, și cum oriunde întorci o pagină pac, cineva tocmai a făcut niște chocolate crinkles, atunci poftim. Nu așa de arătoși - mi s-a părut că n-o să-mi pice bine dacă și văd cât zahăr consum, așa că i-am tăvălit mai fără convingere prin zahărul pudră. Au fost însă foarte buni și mai ales intenși .

Și bineînțeles, la cererea publicului, am repetat și în această iarnă ravani - în varianta huge, adică dublul cantităților de acolo. E în continuare o bucurie de prăjitură, și singura în fața căreia mă simt ca un copil. Un copil uriaș, proporțional cu dimensiunile celei de față din care vedeți doar un colț, pentru că nu e frumos să sperii oamenii cu prăjituri.

Și-acum, până când vine primăvara și hibernarea ia sfârșit, pregătesc lucruri de pe alte continente la care mă gândesc pentru că-i cald și bine și fructele-s în pârg. Și mă întorc curând să spun tot despre asta.