Lemonana

Nana înseamnă mentă şi cu asta cred că am lămurit subiectul. However, pentru o lemonana reuşită se freacă menta (exact), tăiată mărunt, cu o linguriţă de zahăr până se zdrobeşte bine.

Desupra vine o linguriţă îmbrăcată bine în miere şi zeamă de la două lămâi. Se dizolvă mai greu dar asta e cu lucrurile bune, cele mai multe durează. Se pune apoi gheaţă şi apă plată sau cu bule - cea de-a doua va scoate menta mai bine în evidenţă. Care mentă, ca veni vorba, se pune de vreo trei ori mai multă decât se vede în imaginile ataşate.

Santé, velouté, banalité

Cremă de legume: cinci litri la zece lei

5-6 cartofi mici

3 morcovi

1 conservă mică de mazăre

2 ţeline mici

2 păstârnaci

2 cepe

2 dovlecei

1 legătură de pătrunjel

sare, piper, chimen, boia

Se înmoaie în ulei ceapa tăiată mărunt şi frecată înainte cu puţină sare, dovleceii cubuleţe şi morcovii rondele. Că să nu le bruscăm după ce au stat acolo la cald le stingem cu nişte apă neapărat fierbinte, apoi adăugăm cartofii şi ţelina cubuleţe, păstârnacii rondele şi mazărea cu tot cu zeama din conservă. Lăsăm să fiarbă, mai adăugăm din când în când apă şi când e gata oprim focul. O mişcare bună ar fi ca în jur de un litru din zeama în care au fiert legumele să ajungă la congelator pentru sosuri ulteriore şi momente deosebite (adică va putea înlocui cu mult succes apa în alte feluri de mâncare). Revenind la supă, legumele se scot într-un castron larg şi se lasă vreo 10 minute să se răcească, apoi se pasează, se amestecă în ele restul de zeamă, după ochi, cât să nu iasă prea lichidă supa: întrucât se serveşte cu chimen, boia şi pătrunjel, toate presărate deasupra, ar arăta mai bine dacă nu s-ar scufunda toate în ea din prima, nu?

Thank you Yotam

Domnul Yotam Ottolenghi susţine o rubrică săptămânală în Guardian intitulată The New Vegetarian. În afară de asta ţine un restaurant de succes care-i poartă numele (în care, dacă ai mai multă răbdare ca mine, aştepţi minim jumătate de oră pentru o masă) şi a scos acum aproape doi ani o foarte apreciată carte de bucate. Oferta de catering a locului mi-a dat senzaţii destul de tari, şi în caz că cele aproape 60 de review-uri de cinci stele de pe Amazon ale cărţii nu mă convinseseră, am hotărât astfel să întru brusc în posesia ei. Descoperind între timp The New Vegetarian (which I am not, actually) mi-a rămas în cap timp de două săptămâni imaginea unei tarte iar aseară a venit momentul să scap de obsesie şi să o execut.

Aluatul, adaptat la mărimea tăvii mele:

120 de grame de unt

160 de grame de făină

puţină apă rece

Am tăiat untul, rece, în bucăţi medii; am pus făina peste el şi le-am amestecat cu mâna, nu foarte mult, până când am putut să mărunţesc cât de cât bucăţile de unt. Am adăugat puţină apă foarte rece şi am mai frământat până s-a legat aluatul. Treaba cu felul ăsta de aluat e că nu trebuie frecat prea mult, untul şi apa trebuie să fie foarte reci iar făina trebuie să fie - de bun simţ, dealtfel - cernută. Când e gata se ţine la frigider măcar o oră, iar după ce se întinde în tavă se mai ţine vreo jumătate de oră tot acolo. Când i-a venit vremea l-am înţepat ici colo cu o furculiţă, i-am pus peste faţă o foaie de copt şi deasupra ei boabe de fasole (ambele mişcări cu scopul de a-l împiedica să se umfle) şi l-am băgat zece minute în cuptor la 180 de grade.

Compoziţia tartei:

1 ceapă medie

3 + 1 căţei de usturoi

puţin unt

ulei de măsline

750 gr de ricotta

3 ouă

2 albuşuri

busuioc proaspăt

cimbru proaspăt

150 - 200 grame de roşii uscate, în ulei

sare, piper

Pentru conţinut: am înmuiat pe foc mic în unt cu cu ulei se măsline, cam un sfert de oră, ceapă şi usturoiul tăiate mărunt. Între timp amestecat trei ouă şi două albuşuri, am adăugat-o pe ricotta plus sare, piper şi busuioc. Am pus peste compoziţie ceapa cu usturoiul, le-am turnat pe toate în tartă şi am dat-o la cuptor cam trei sferturi de oră, până s-a aşezat. Am tăiat roşiile mărunt, le-am amestecat cu un căţel de usturoi tăiat la fel, cu puţină sare şi cu câteva frunze de cimbru; când tarta a fost gata am acoperit-o cu stratul de roşii şi am mai dat-o la cuptor cam cinci minute. Am stropit-o apoi cu puţin ulei de măsline am depus pe dumneai 3 crenguţe de cimbru, să dau arama pe faţă amestecului de roşii.

Când eşti aproape să muşti dintr-o felie de tartă de-asta o să simţi usturoiul dintre roşiile care miros a vară, plus aroma cimbrului proaspăt. Cum e după ce muşti din ea nu mai spun, că-mi creşte febra. Bliss, and sweet relief.

Coconut prawns. Ca pentru Harry Belafonte

Când zăpada se topeşte şi cartierul n-are curent două zile, în casă e frig şi te speli pe dinţi seara cu gluga pe cap, îţi vine să sărbătoreşti aprinderea becului din bucătărie şi a soarelui de a doua zi cu ceva din locuri în care temperatura nu prea scade niciodată sub 20 de grade. Şi cum printre lucrurile care evident s-au dezgheţat toate în congelator se află şi un mic pachet de creveţi, li s-au întâmplat următoarele:

1 lingură de zeamă de lămâie

1 lingură de vin alb sec ori demisec

1 căţeluş de usturoi

După o oră de scăldat creveţii se şterg cu un şervet, în timp ce alături într-o tigaie mică li se pregăteşte puţin ulei încins. Se trec prin făină, ouă şi - Caraibe aşadar: - co-co-nut şi se pun în tigaie pe-o parte şi pe cealaltă până devin aurii.

Dacă eşti cumva sub influenţa, să zicem, unei rateu cu o savarină s-ar putea să uiţi că nucă de cocos trebuie amestecată cu nişte coriandru proaspăt şi tocat. Nu e însă grav; chiar şi aşa, creveţii cu nucă de cocos vor avea oricum un alt gust decât cei pe care i-ai mâncat până acum: acrişori cu o discretă aromă de cocos. Foarte discretă, în caz că te temi să-i încerci din motive de Bounty similarity.

Cartea in bucate

Coborând într-o seară în Carturestiul de pe Magheru am găsit în rafturile secţiunii de gastronomie un stoc reconstruit cu un solid simţ al răspunderii. Cărţi de bucate ale unor restaurante de oameni mari, cărţi de chef (and I'm not talking bloody Jamie here), cărţi din care curge ciocolata, gastronomie moleculară şi nişte borcane cu fancy food. Un loc frumos, mai ales că-i cam singurul de specialitate din librăriile noastre.

However, preţurile sunt de la mari la foarte mari, în comparaţie cu o comandă online cu tot cu transportul până în ţară. Pentru că altfel cred că e cam aşa: preţul cărţilor suportă conversia în lei plus comisionul librăriei, probabil, în timp ce la preţul european există de multe ori o reducere, fie că e sezonul sau nu. Subsolul în cauză rămâne însă cam singurul loc (well, mai are şi Diverta de peste drum ceva dar mult mai subţire) în care se poate răsfoi variat despre gastronomie. Alors bon feuilletage, na.