A Sunday pick-up thing

Duminica, atunci când poţi, dacă mai şi plouă, rămâi acasă şi orice faci se întâmplă într-un ritm foarte moale şi de aceea, de obicei, şi plăcut. Duminica e cea mai slow zi din săptămână, şi cine nu găseşte asta adevărat are cel puţin o problemă, să-i zicem, de sănătate.

Undeva după-amiază când până şi ritmul ăla leneş a fost obositor merge un desert uşor dar destul de dulce cât să repună un om în formă pentru ce i-a mai rămas din zi. De exemplu, nişte cremă de zahăr ars cu portocală confiata şi parfum de mentă.

Reţeta clasică e cu lapte, zahăr şi ouă, şi e foarte bună aşa. Unii francezi îi pun şi smântână lichidă, care îi da o textură mai fină. Cu vanilia eu nu sunt neapărat de acord - găsesc că există câteva alte lucruri care îi pot da desertului ăstuia o notă sexy. Unul dintre ele este portocala confiată - felii de portocală ţinute pe foc mic în sirop de zahăr plus zeama de portocală.

Pentru patru forme mici e nevoie de:

2 ouă mari

o cană de lapte bun

100 gr smântână lichidă (jumătate de cutia ilustrată)

patru linguri de zahăr (din care două pentru caramel)

puţin sirop de la portocala confiată

Două linguri de zahăr merg la topit şi apoi pe fundul formelor. Restul se amestecă (ouă cu zahăr, apoi smanatana apoi laptele) şi se pun un pic pe bain marie. Se răcesc doar un pic şi se toarnă în forme, care se duc în cuptor la 200 - 220 de grade până se observă, după culoare, că sunt gata. Se pun în frigider câteva ore, apoi se răstoarnă peste o felie de portocală, mai primesc o linguriţă de sirop şi două, trei frunze de mentă iar la servire un pahar cu apă rece pentru că situaţia e dulce tare. Ca după-amiaza cu pricina.

Improvizaţie pe lângă porc. Cu sos.

Felii subţiri de porc într-un sos uşurel, nişte piure cu nucşoară de tăvălit prin el, un pahar de vin alb, fair enough pentru o seară de sâmbătă. Uite aşa: carnea se pune în tigaie într-o combinaţie dintre ulei de măsline şi unt, cu sare şi piper. După ce se pătrunde şi pe-o parte şi pe cealaltă se adaugă puţină zeamă de legume sau dacă nu există (boo) atunci apă fierbinte. Nu rece, că nu-i frumos să bruscaţi mâncarea. O să va bruscheze şi ea pe voi. Mai departe, dacă la îndemână se află ceapă şi usturoi verde, se pune câte un fir uşor crestat pe lung. Se lasă o vreme pe foc scăzut, cu capac, după care i se pune nişte vin alb sec (cu ăsta e voie să bruscaţi mâncarea) - Frâncuşă de Cotnari in cazul de faţă - şi două frunze de busuioc cât să o ia din loc de pe foc. Se scoate carnea, se strecoară sosul şi ori se micşorează, adică se mai fierbe până devine mai consistent sau se strecoară, se readuce în tigaie, şi i se pune o linguriţă de amidon care să-l îngroaşe exact o idee. Dacă se scapă amidon mai mult e necesar să se intervină cu încă puţin vin.

Meanwhile, după ce cartofii au fiert, se zdrobesc cu un cub de unt şi nişte lapte cald. Se adaugă sare şi nucşoară şi e gata piureul. Dacă patrunjelul este prezent merge şi o persillade, dacă nu, nu. Se montează pe farfurie piureul, o felie de carne, sos, puţin piper şi câteva capere. În ordinea asta, altfel nu se mai vede om cu om.

Dovlecel undercover

Asta e o salată de vinete cum mi-a zis mie cineva odată că-i face o mamă. Până la amănuntul cheie vinetele se spală şi se aşază sub flacără pe grătarul cuptorului (dacă aveţi, dacă nu în cuptor cu uşa închisă, pe grătarul cu cărbuni, pe plită, v-aţi prins, după posibilităţi). Se scot pe un fund de lemn, se despică, se curăţă de piele; li se adaugă sare pe toate părţile iar peste ele se aşază un alt fund de lemn (mda, ştiu, "tocător" ar fi more appropriate) pe care se pune ceva greu cât să preseze un pic vinetele.

Se lasă într-un unghi favorabil scurgerii minim 10-15 minute, după care se toacă, neapărat cu un instrument de lemn sau măcar plastic. În timp ce vinetele se scurg se fierbe un dovlecel mic sau mediu, tăiat cubuleţe, care apoi se pasează şi se amestecă la final cu vinetele tocate.

Se adaugă ulei (nu mult, că salata se cheamă de vinete nu de ulei), ceapă tăiată mărunt şi gata-i treaba. Se serveşte cu roşie, ceapă verde şi o pâine atât de bună încât au rămas numai resturile.

Spanakopita dezvelită

Pâte brisée, spanac congelat, feta tăiată cubuleţe (ştiu, e greu, dar e mai bine să simţi într-o muşcătura din tartă o bucată de brânză decât o pastă "cu de toate"). Unde rămăsesem? Puţină ceapă cu sare (care se amestecă pe foc cu spanacul), puţin parmezan, nucşoară, mărar, pătrunjel, şi când se mai răceşte un pic amestecul se bate într-însul şi-un ou. După ce aluatul a fost la cuptor (10 minute cu foaie deasupra, 10 minute fără) se montează tarta astfel: cubuleţele de feta, peste care se toarnă amestecul de spanac peste care se aruncă fâşii de parmezan şi seminţe de pin puţin rumenite in prealabil.

Tarta stă cam 30 - 40 de minute în cuptor, la 180 de grade, după care e gata de atac.

Acrişor demultişor

Mâncarea asta e unul dintre felurile de care îmi aduc uneori aminte că îmi plăceau în copilărie, feluri pentru care o sun pe mama şi o rog să îmi spună cum să le fac. În cazul de faţă un vraf de dovlecei au declanşat ideea aşa că i-am luat pe vreo cinci dintre ei acasă. Conform indicaţiilor primite am onoarea să vă transmit că dovleceii se taie şi se călesc uşor cu puţină ceapă şi sare, apoi li se adaugă puţină apă fierbinte şi se lasă pe foc până se înmoaie puţin.

Când sunt gata şi moi vasul se dă la o parte şi după ce stă cam cinci minute, se adaugă câte un pic dintr-un amestec de ou bătut, puţină smântână şi zeama unei lămâi, neapărat alături de pătrunjel verde tocat şi piper proaspăt măcinat. Reţeta e un fel de kolokythákia me avgolemono care însă nu conţine neapărat smântână; sosul e oricum unul foarte intens folosit în bucătăria greacă şi cred că suportă şi acolo variaţiuni.

Două felii de baghetă tradiţională sau o felie de pâine bună sunt un "must" pentru mâncarea asta iar sosul acrişor, cu piper şi pătrunjel proaspăt i se potriveşte atât de bine încât o să-i închidă un ochi de plăcere până şi unui non-amator de dovlecei.