Nimic, nici măcar soarele nu are atâta vară în el cât are un pepene verde atunci când îşi deschide pocnind surd miezul proaspăt de zahăr roşu. Îi aleg întotdeauna mari şi mult prea grei, îi iau în braţe calzi, prăfuiţi şi alunecoşi şi duc acasă cu grijă şi întotdeauna zâmbind. Unii oameni privesc ciudat dar nu-i nimic, nu toată lumea trebuie să înţeleagă bucuria de a avea un pepene la tine.
Miezul unei felii generoase se taie în bucăţi şi după ce se scot sâmburii se pune în blender alături de câteva frunze de mentă proaspătă, rupte. Se poate apoi strecura însă e perfect aşa, plin, cu tot cu pulpă. E atât de bun încât face ca întâmplarea unui pepene mai degrabă roz decât roşu să devină, împreună cu o linguriţă de miere, una fericită.
si mie imi place pepenele insa atatea cuvinte frumoase inca nu i-am dedicat. ai un stil f frumos, poetic as spune. ce mai, pe mine ma ai de client :))
RăspundețiȘtergerecand scoti prima carte??
Pepenele este suprem, mă face să spun lucruri pe care nu le spun nimănui de obicei :))
RăspundețiȘtergereOricum, câteodată să găteşti e ca şi când scrie o poezie, numai că şansele ca cineva să prefere mâncarea în locul unor versuri sunt mult mai mari.. :)