Saramură pe scrumbie la tablă şi o felie de pâine de ieri

La mine acasă se face şi se cheamă saramură o treabă complet diferită de ceea ce am aflat la un moment dat că e consacrat sub acest titlu. Deşi ştiu câteva locuri în care m-as putea obişnui foarte repede cu bucătăria locală subscriu totuşi că mâncarea de acasă e cea mai bună, şi iată de ce.

Scrumbia de curăţă şi se spală, apoi se lasă cu puţină sare şi câţiva stropi de lămâie până când, să zicem, se taie următoarele: ceapă verde, pătrunjel, mărar, usturoi verde şi un pic de leuştean, peste care se pune puţină apă şi nişte sare.

Acum că-i gata saramura, se încinge o tigaie cât mai mare şi plată (ca să mimeze tablă încinsă) şi se şterge cu puţin ulei şi, de exemplu, o bucată de şerveţel. Se şterge şi scrumbia cu restul şerveţelului - trebuie să fie cât de cât uscată - şi se depune pe tigaie. Se lasă focul doar o idee mai mic, cât să-i ia peştelui cam 8 minute pe-o parte şi cam la fel pe cealaltă să se facă, după care se aşează pe o farfurie.

Se pun linguri de saramură pe scrumbia friptă şi, pentru parfum, se presară pe marginile farfurie boia de care vă place - iute ori dulce. Dacă nu-i puneţi alături un pahar de vin alb sec şi rece mai bine uitaţi de ea, iar mai departe, opţional, mămăligă, pâine, pâine prăjită veche sau ce-aveţi până la urmă la îndemână. O, da.