Quiche au thon, sau la fishy quiche

Îmi plac tartele, mai ales cele sărate. Le pot mânca la orice oră fără să mă încerce vreun sentiment ciudat sau de vinovăţie (ca de exemplu când mănânc borş de lobodă dimineaţa, there you have it). Le prefer întotdeauna unui sandwich şi aş vrea să pot avea mereu câte una de vreun fel în frigider. Le pun întotdeauna mult, mult piper prospat care îşi pierde iuţeala în smântâna în care îşi lasă şi aroma, şi îmi place când rămân un pic juicy chiar şi după ce trece o zi peste ele. 

  
La quiche au thon intră şi ea în categoria generală a tartelor - diferenţa cred că stă în combinaţia de ouă şi smântâna care nu lipsesc din quiche dar pot lipsi dintr-o tartă. Am văzut prin cărţi destul de multe variante modificate şi pentru una şi pentru cealaltă aşa că poate ar fi mai bine să nu dau definiţii decât pentru ce-a fost în mână şi n-a fost minciună că e după o reţetă franceză. Aşadar, la pâte brisée. 

Am mai descris cum se face aici, iar în cazul de faţă procesul merge până în stadiul în care e pe jumătate coaptă la cuptor, după care se lasă un pic să se răcească. 

Pe bază se întind două linguriţe de muştar cu boabe, după care deasupra se toarnă amestecul format din:

300 de grame de ton natur, scurs de apă
200 de grame de smântână
cam 60 de grame de caşcaval
3 ouă
o ceapă mică tăiată mărunt
o jumătate de legătură de pătrunjel, tot mărunt tăiat
sare şi mult piper

Deasupra se aşază câteva felii de roşie şi se dă la cuptor 40 de minute la 180 de grade.

E bună rece, lângă o felie de lămâie care trebuie doar să miroasă de-acolo din farfurie până se termină porţia, sau cu o linguriţă de muştar şi una de zeamă de lămâie deasupra pentru cui îi place even juicier. Că merge şi cu salată de roşii alături e prea evident aşa că zic să mă opresc aici.

"Simplicity is the ultimate sophistication"

Singurele lucruri care se gătesc propriu zis în pastele cu ton sunt, well, pastele, care se fierb, şi ceapa care se înmoaie puţin un ulei, pe foc. Restul ingredientelor se amestecă între ele şi se lasă pe foc numai cât să îşi elibereze aromele. E un fel de mâncare care se face cât ai zice peşte, de unde probabil şi tentaţia de a neglija maniera în care se gătesc: am mâncat paste cu ton ori prea plicitsitoare (ceapă, ton, bulion şi gata) ori împodobite excesiv şi nepotrivit mai ceva ca Magheru de Crăciun. Ce mai, a fost nevoie să-mi inventez propriile paste cu ton, nu radical diferite de reţetele clasice dar cu un pic de ceva în plus. 

jumatate de cutie de paste (250 de grame) - sunt foarte potrivite pennele sau, în cazul de faţă, pipele rigate for which I have a thing 

o conservă de ton bucăţi în suc propriu 
o ceapă mică 
câteva roşii uscate
o linguriţă de capere 
o linguriţă de pastă de roşii 
câteva roşii cherry 
măsline, după gust 
lămâie 
busuioc 
mărar 
sare, piper după gust 

Tonul se scurge şi se lasă 5-10 minute în zeama a jumătate de lămâie. Tăiată mărunt, ceapa se căleşte în puţin ulei încălzit, odată cu roşii uscate tăiate fâşii. Se adaugă tonul, pasta de roşii, caperele, şi se amestecă. După cinci minute se adaugă şi mărarul, busuiocul, roşiile şi piperul, se mai lasă două-trei minute pe foc mic - cât să se încălzească şi roşiile. 

Una dintre diferenţele dintre bucătăria franceză şi cea italiană este că italienii văd lucrurile mai simplu şi nu merg prea departe în combinaţiile dintre ingrediente. Peşte şi brânză e ceva ce nu se găseşte decât rar în gastronomia lor, iar una dintre excepţii e parmezanul adăugat la pastele cu ton. Aici am preferat să păstrez lucrurile simple dar knock yourselves out dacă vă place, funcţionează foarte bine puţin parmezan ras aruncat peste sosul fierbinte, direct în farfurie.